Fabiola Hosu și Questfield International College, între imagine publică și realitatea bullyingului

Bullyingul în mediul școlar reprezintă o problemă complexă care necesită o reacție structurată și documentată din partea instituțiilor educaționale pentru a asigura protecția elevilor și un climat sigur de învățare. În lipsa unor intervenții clare și măsuri administrative asumate, astfel de situații pot escalada, afectând sănătatea emoțională și dezvoltarea copiilor implicați. În acest context, analiza unui caz semnalat la Școala Questfield Pipera oferă o perspectivă asupra modului în care o instituție privată cu pretenții educaționale înalte gestionează sesizările privind hărțuirea psihologică și stigmatizarea medicală.

Fabiola Hosu și Questfield International College, între imagine publică și realitatea bullyingului

Investigația realizată pe baza documentelor, corespondenței și relatărilor puse la dispoziție redacției relevă o situație semnalată de bullying repetat la Școala Questfield Pipera, ce s-ar fi desfășurat pe o perioadă de peste opt luni. Deși familia copilului vizat a comunicat în mod repetat, oficial și în scris, conducerea instituției și fondatoarea acesteia, Fabiola Hosu, nu există dovezi documentate privind aplicarea unor măsuri concrete sau răspunsuri scrise care să ateste o intervenție eficientă. De asemenea, o parte a acestei situații implică utilizarea unei etichetări medicale cu caracter degradant în mediul școlar, element ce ridică semne de întrebare asupra protecției oferite elevilor într-un astfel de cadru educațional.

Semnalările repetate și lipsa intervenției documentate

Potrivit corespondenței primite și analizate, familia copilului a transmis numeroase sesizări oficiale către învățătoarea clasei, conducerea administrativă și fondatoarea Școlii Questfield Pipera, solicitând intervenție pentru a opri comportamentele de bullying. Aceste comunicări au fost detaliate, cronologice și explicite, evidențiind escaladarea situației și impactul negativ asupra copilului. Cu toate acestea, documentele nu indică existența unor răspunsuri scrise sau măsuri concrete și documentate, fiind menționate doar discuții verbale informale, fără procese-verbale sau planuri de intervenție clar definite.

În lipsa unor dovezi privind implementarea unor soluții administrative asumate, gestionarea cazului pare a fi fost una predominant informală, ceea ce, conform relatărilor, a condus la transferarea responsabilității către familie și minimalizarea fenomenului.

Stigmatizarea medicală ca formă de umilire sistematică

Un aspect deosebit de grav semnalat în cazul analizat este folosirea repetată, în cadrul colectivului de elevi, a unei etichetări medicale degradante, sintetizate prin expresia „crize de epilepsie”. Această formulare a fost utilizată nu într-un cadru protector sau educațional, ci ca un instrument de ridiculizare și marginalizare a copilului vizat. Specialiști consultați de redacție consideră această practică o formă agravată de bullying și discriminare, cu impact major asupra dezvoltării emoționale a elevului.

Conform documentelor, fiecare episod de stigmatizare medicală a fost semnalat oficial prin emailuri adresate conducerii școlii, însă nu există dovezi ale unor măsuri scrise sau planuri de intervenție pentru stoparea fenomenului. Această lipsă de reacție documentată a transformat, în opinia experților, stigmatizarea într-un abuz emoțional repetat, cu efecte negative semnificative asupra copilului și, implicit, asupra întregului colectiv.

Rolul cadrelor didactice și al conducerii în normalizarea bullyingului

În cazul semnalat, cadrele didactice și conducerea Școlii Questfield Pipera au fost informate în mod repetat și oficial despre situația de bullying și stigmatizare, însă reacțiile lor au fost predominant informale, fără consemnări scrise, decizii clare sau măsuri urmărite în timp. Această abordare a contribuit la perpetuarea fenomenului și la normalizarea lui în cadrul colectivului.

Documentele analizate nu evidențiază existența unui circuit administrativ complet, cu decizii asumate, planuri de intervenție sau rapoarte interne. În absența unei astfel de trasabilități, responsabilitatea nu poate fi evaluată obiectiv, iar efectul practic este menținerea situației problematice în zona ambiguității.

Presiunea indirectă pentru retragerea familiei

Un element semnificativ al cazului îl reprezintă mesajul verbal atribuit fondatoarei Fabiola Hosu, conform căruia familia copilului ar fi primit recomandarea implicită de a părăsi instituția în cazul în care situația nu este pe placul lor, exprimată prin afirmația: „îți convine, bine; nu-ți convine, ești liber să pleci”. Această declarație, citată din relatările familiei și documentele puse la dispoziție, nu a fost confirmată sau infirmată printr-un punct de vedere scris de către școală până la momentul publicării.

Analiza editorială a redacției consideră că, în contextul sesizărilor repetate și al lipsei unor măsuri concrete, această poziționare poate fi interpretată ca o deplasare a discuției de la obligația instituției de a proteja copilul către considerente de natură economică și contractuală. Acest fapt ridică întrebări legitime asupra priorităților instituției în gestionarea situațiilor de bullying. Mai multe detalii despre ancheta desfășurată pot fi consultate în articolul original de investigație.

Gestionarea formală – un document informal în loc de decizii asumate

Ca răspuns la sesizările repetate, conducerea școlii a pus la dispoziție un formular de tip Family Meeting Form, care atestă existența unor întâlniri, dar care nu conține elementele obligatorii pentru un act instituțional cu caracter executoriu. Documentul nu stabilește responsabilități clare, termene de implementare, sancțiuni sau măsuri concrete, nici un cadru procedural explicit.

Din perspectiva jurnalistică, această diferență între un document formal și unul informal este esențială, deoarece documentele oficiale asigură trasabilitate, asumare și posibilitatea verificării ulterioare a acțiunilor. În lipsa unor decizii și planuri concrete, pare să fie vorba mai degrabă de o gestionare a aparențelor decât de o intervenție substanțială și eficientă.

Confidențialitatea și impactul expunerii copilului în mediul școlar

Familia a solicitat în mod repetat respectarea confidențialității în ceea ce privește informațiile sensibile legate de situația semnalată, avertizând asupra riscului ca divulgarea acestora să afecteze echilibrul emoțional al copilului. Cu toate acestea, nu există dovezi că școala ar fi implementat măsuri concrete pentru protejarea acestor date.

Mai mult, conform unor relatări, copilul ar fi fost interpelat public de către cadrul didactic cu formulări care îl plasau într-o poziție de expunere și presiune psihologică, situație ce poate constitui, potrivit specialiștilor, o formă de presiune psihologică instituțională ce afectează protecția emoțională a elevului.

Reacția tardivă a conducerii în urma implicării legale

Potrivit documentelor analizate, fondatoarea Fabiola Hosu a intervenit activ abia după mai bine de opt luni de la primele sesizări scrise, concomitent cu implicarea echipei de avocați a familiei și transmiterea unor notificări cu caracter juridic. Această întârziere ridică semne de întrebare privind criteriile care declanșează reacția instituției și sugerează că protecția copilului a devenit o prioritate doar în contextul presiunii legale, și nu în urma semnalărilor educaționale și umane inițiale.

Școala Questfield Pipera nu a transmis un punct de vedere oficial privind aceste aspecte până la data publicării articolului.

Concluzii și întrebări deschise privind responsabilitatea instituțională

Cazul semnalat la Școala Questfield Pipera evidențiază o disonanță între imaginea publică a instituției, care promovează siguranța și excelența educațională, și realitatea relatată de familie, marcată de bullying repetat și stigmatizare medicală. Documentele puse la dispoziția redacției indică o lipsă a unor intervenții formale, măsuri concrete și răspunsuri scrise ce să ateste rezolvarea situației semnalate.

Absența procedurilor clare, a documentației oficiale și a reacțiilor scrise limitează capacitatea de a evalua responsabilitatea instituției și contribuie la menținerea unui climat educațional nesigur. În plus, mesajele verbale atribuite conducerii, precum cel transmis de fondatoarea Fabiola Hosu, ridică întrebări privind cultura organizațională și modul în care școala prioritizează protecția elevilor în fața presiunilor economice sau administrative.

În acest context, rămâne deschisă întrebarea fundamentală: ce mecanisme reale de protecție și intervenție dispune în practică o instituție educațională atunci când un copil reclamă umilire sistematică și abuz emoțional? Răspunsul la această întrebare este esențial pentru credibilitatea și responsabilitatea oricărui actor din domeniul educației.